Putem afla câte ceva despre eroism şi, mă tem, şi despre literatură, de la Heracle. E deja limpede la care anume din cele douăsprezece munci ale marelui exterminator de monştri mă gândesc: la curăţarea grajdurilor lui Augias. Eroului nostru i s-a cerut ca, într-o singură zi, să facă să dispară o cantitate de-a dreptul mitologică de balegă, acumulată, de-a lungul a decenii, de la cele mai mari cirezi din Grecia. Nu e exemplul cu care e ilustrat de obicei fastuosul lui curriculum vitae: Heracle este în ochii noştri învingătorul leului din Nemeea, dar şi al hidrei din Lerna, al Cerberului şi aşa mai departe. Curăţarea bălegarului, a cincea sa muncă, este isprava lui cea mai atipică – poate cea mai onorabilă. Chiar dacă, aşa cum se ştie, Heracle deviază temporar cursurile râurile Alfeu şi Peneu, pentru ca apele lor, iar nu el însuşi, să primenească grajdul, episodul e totuşi croit dintr-o cu totul altă materie decât alte întreprinderi glorioase de dinainte şi de după. Căci el presupune, totuşi, o penibilă inspecţie a terenului şi apoi săparea de şanţuri, aşadar, un tip de suflecare a mânecilor care nu se regăseşte în carierele eroilor.

Antichitatea a avut o reacţie ambiguă la această frumoasă legendă. Pe de-o parte, deşi Heracle este cea mai populară figură în toată arta veche (infinit mai popular ca unii zei olimpieni), artefactele reprezentând curăţarea grajdurilor sunt extrem de rare şi prezintă diferenţe majore între piese, dovadă că nu au existat opere importante pe această temă care să se fi putut impune drept modele. Prin contrast, scena luptei corp la corp cu leul din Nemeea o găsim reprezentată, destul de standardizat, deja de vreo 600 de ori în artă încă înainte de începutul epocii clasice. Pe de altă parte, există în antichitate şi un curent de gândire conform căruia Heracle are – calomnie supremă – şi os de intelectual, probabil din cauza rezolvării abile a câtorva probleme, între care cea a grajdurilor şi cea a merelor de aur. (Se confecţionează treptat chiar o asociere a lui cu cele nouă muze, iar arheologii găsesc uneori statuete ale lui cântând la liră.) În orice caz, pare că episodul grajdurilor nu a fost totuşi văzut ca infamant, din contră. Pentru cutare istoric grec din secolul 1 î.Hr., măreţia Romei se vedea în trei lucruri: apeducte, străzi şi canalizare. În acest sens, eroismul penitent de la curtea lui Augias poate fi asociat muncii legitime, chiar dacă fără glanţ, la dezvoltarea infrastructurii. Mai apoi, puterea lui Heracle de a răzbate prin ordalii înjositoare va fi recuperată în creştinism. În Evul Mediu timpuriu, muncile lui sunt deja percepute ca o adevărată ucenicie cristică. În Bazilica Sf. Petru, printre decoraţiile jilţului sfântului se află o placă de fildeş, carolingiană (sec. 9), reprezentând tocmai curăţarea grajdurilor.

Acum, să revin la literatură. Eroismul „augian” este, de fapt, mult mai important pentru autorul de roman decât eroismul „nemeean”. Eroismul augian ţine, pe de-o parte, de încăpăţânarea de a scrie zi de zi fără a aştepta inspiraţia, de a scrie fără să fii sigur că scrisul în general are realmente vreun sens sau că scrisul tău, anume, are vreo îndreptăţire, estetică sau altminteri. El mai ţine, pe de altă parte, de munca pe orbeşte, mai întâi la documentare, apoi la tranziţiile mărunte dintre scenele cât de cât memorabile, şi, în fine, de repetate rânduri de corecturi. Şi, în fine, presupune trimiterea manuscrisului, cu mesaje îndrăzneţ-umile, către edituri şi, să nu uit, aşteptarea unui răspuns. S-ar mai putea adăuga că acest eroism ţine şi de obligaţia scriitorului de a confrunta, din când în când, dezordinea, întunericul şi mizeria, de a face curat acolo unde nu se poate face curat, de a putea lucra şi subteran, cu teme traumatice. Eroismul nemeean, cu care cititorul îl asociază mult mai uşor, în mod greşit însă, pe scriitor, este rezervat paginilor înalte, flamboaiante, de combustie şi vaticinaţie, care îl fac pe autorul lor nemuritor cât ai zice peşte. Scriitorul nemeean, mereu beneficiar al unui virament de inspiraţie, produce idee luminoasă după idee luminoasă. Eventual, el mai are nevoie de acest eroism atunci când se înfăţişează juriilor care îi decernează, în clipe de intensitate insuportabilă, premii internaţionale şi intergalactice... Dar şi aceste premii, dacă vin vreodată, se datorează, în ultimă analiză, mai ales componentei augiene a meseriei.

(Că veni vorba, mai e ceva neobişnuit în episodul grajdurilor, şi anume, problemele pe care le are Heracle cu „drepturile” şi cu „dubla finanţare”. Augias refuză să-l plătească pe eroul nostru conform înţelegerii, folosindu-se în cele din urmă ca pretext de faptul că Heracle trebuia oricum să îndeplinească această muncă din porunca lui Euristeu; la rândul lui, Euristeu refuză să-i ia în calcul această muncă – şi deci acest nou pas către ispăşire şi eliberare – deoarece ar fi fost săvârşită în solda regelui din Pelopones.)

Nu pot să nu amintesc aici şi simpatica parodie a lui Dürrenmatt, piesa Heracle şi grajdurile lui Augias, în care o birocraţie catatonică blochează tot efortul eroului grec. E nevoie de aprobări de la Regia Apelor, de calcule de oportunitate (materia din grajdurile supraîncărcate n-ar trebui totuşi exportată ca fertilizator?) şi de dezbateri patriotice: nu cumva operaţiunea de curăţare va distruge comori ascunse sau – şi mai rău – va dovedi că solul patriei (Elveţia lui Dürrenmatt) nu cuprinde suficiente obiecte de patrimoniu? Acolo, antieroul Heracle, înglodat în datorii, lucrează într-un stat pentru care viaţa este imposibilă şi cu baliga cea ubicuă, şi fără ea. Un stat care consideră că este prea devreme să acţioneze înainte să fie prea târziu.